Drumul Oaselor aka Apaca-Ecologică

Drum mai plictisitor si mai enervant ca cel de la Apaca la Universitatea Ecologică ... nu mi-a fost dat să cunosc.

Aproape de fiecare dată cand am ore în clădirea aia, îmi blestem zilele. Şi nu pentru că e lung drumu', că să zicem că nu e aşa lung. Iar mie îmi place să merg pe jos. Dar e complet lipsit de farmec. În dreapta am parcul Politehnicii (care e un vast teren cu un copac pe ici-colo), iar in stânga - strada pe care circulă maşinile. Şi chiar dacă aş vrea să mă distrez numărând maşinile roşii care trec într-un interval de 5 minute, sau să admir culorile frunzelor toamna, nu pot! De ce? Păi din cauza bucăţilor pătrăţoase de asfalt şi a denivelărilor dintre ele. Cum nu sunt atentă unde-mi pun piciorul, cum mă împiedic şi-mi fac praf cizmele.

Dar azi a fost altfel. De îndată ce am traversat intersecţia aia urâtă şi gri de la Apaca, m-am înveselit. Mă uitam la cerul însorit, la panourile publicitare total aiurea puse (era unu' care indica s-o iei la stânga ca să ajungi la Fashion House, într-un loc din care trebuia să te întorci cel puţin 300 de metri ca să faci stânga).

Şi nu ştiu exact de ce, dar am început să cânt. Nu m-am gândit că e posibil să am şi spectatori pe drumul ăla pustiu. Şi cum behăiam eu, observ cum mă depăşeşte un tip. Politehnist probabil, după stilul pe care (nu) îl avea. Dar hei, nu înţelegeţi că judec politehniştii. Sunt cam singurii băieţi care au rămas băieţi. N-au dat-o-n metrosexualism sau post-metrosexualism ca alţii.

Bun. Politehnistul îmi zâmbeşte. Io mă opresc din cântat şi bag capu-n pământ, rânjind a jenă. "Ah, ce m-am făcut de râs!", mă gândeam eu... când din faţă, apare un tip care se certa cu cineva invizibil. Evident că-n următoarea clipă am empatizat cu politehnistu', uitându-ne când la "scandalagiu", când unu' la altu'.

Brusc, sentimentul de ruşine a dispărut complet. Eu sunt normală în comparaţie cu oamenii care vorbesc singuri. Deci vedeţi cum totul e relativ... nu?

Trecem mai departe. Căci drumul ăla e un drum lung. Ajung la benzinăria OMV. Mă uit să văd dacă vine vreo maşină, dau să trec străduţa aia şi poc, mă claxonează o maşină. Nu una care venea, ci una care staţiona în benzinărie. Şi nu pentru că m-ar fi cunoscut, ci pentru că şoferul m-a confundat... cică.

Ajung în dreptul facultăţii (urăsc facultatea aia). Ridic nu-ştiu-de-ce capu' şi văd 2 pescăruşi. Ohhh, pescăruşi! Îi iubesc pentru că-mi amintesc de mare. Stau vreo 2 minute să mă uit la ei. Mă apucă o tuse idioată. Tuşesc şi pornesc din nou spre facultate.

Memoriile unei false tocilare

Imi pare foaaarte rău că nu mai am timp să postez. Aş putea spune că mă confrunt zilnic cu regretul ăsta, cam singurul regret pe care-l am momentan. Că-n rest, tout est parfait!
Am reuşit chiar să ajung şi altundeva în afară de Control. Azi am fost în Chocolat. Uitasem cât de frumos e locul ăla... DOAMNE! Aş putea locui acolo! Chiar mă gândeam, în timp ce eram la toaletă, ce drăguţ ar fi să lucrez la Chocolat. Aş fi o mică Amelie a Bucureştiului (zâmbet tâmp).

Dar da, să revin cu picioarele pe pământ. Şi să încep să mă vait că nu mai suport ideea de a merge la cursuri. Mi se par inutile (pot să învăţ direct bibliografia, înainte de examen) şi plictisitoare (cu excepţia câtorva, care ţin şi de domeniul meu de interes:P). Şi trebuie să ma duc. Că acum am aflat şi eu că nu te bagă în examen dacă nu ai un anumit număr de prezenţe...

M-am cam săturat de latura mea geeky. Nu eram aşa în liceu, Iisuse. Cred că episodu' cu bacu' e de vină. Şi de fapt, nu sunt geeky, pentru că nu învăţ. Doar mă stresez că nu învăţ. Iar asta e şi mai rău.

Luni am stat la cursul de engleză. Absolut degeaba. Am încercat să fiu atentă, să scriu ce dicta profa, să înţeleg. Ţi-ai găsit... N-am putut. Nu ştiu cine e de vină. Vremea... poftele permanente pentru dulciuri... stresul că am rămas în urmă cu temele... că n-am găsit revoluţionarul căruia să-i iau interviu... sau poate regretul că n-am voce de radio sau de TV sau de orice alt dispozitiv electronic ce subţiază vocile reale care oricum sunt subţiri... ?

Azi, în Chocolat, stăteam de vorbă cu mademoiselle Strudel si am găsit notiţele mele de ieri, de la engleză. Le-a citit şi mi-a "ordonat" să le postez pe blog.

... a mutual relationship...
and imposing and changing social practice... shaping social practice...
Even if we produce language, not all of them...
New and surprinsing aproaches make a community aware of the meaning of society.
...three things about the...

(punctele de suspensie nu-s puse pentru a vă îndemna pe voi, cititorii, să meditaţi asupra ideilor expuse... şi nici nu-mi exprimă nostalgia. Sunt doar spaţii goale. Pentru că scriam doar cuvintele pe care le auzeam)
Cursul continuă:

Ah... nu înţeleg nimic şi mă plictisesc de moooor. Aş bea o cafea acum. Sunt răcită. Bleah! Life is shitty! Niciodată nu poţi face ceea ce-ţi doreşti de fapt. Ce zi ciudată. Stau şi scriu şi par o tocilară care-şi notează TOT, când de fapt stau şi-mi scriu "memoriile". Care sunt mult mai importante decât orice c***t zburător. Moamă! Şi câte am de făcut după curs... Să mă duc la Sephora din Cotroceni şi apoi la Piticot. Mi-e somn.
De fapt, MOR de somn şi de plictiseală. M-aş uita la House. Am chef aşa de nişte boli inventate şi de miraculoasele lor metode de vindecare. Aş sta pe fotoliu, învelită în păturica căcănie, primită de la mamaie Ana, şi aş mânca sandvişuri făcute la toaster. D-alea cu brânză sau caşcaval, ca să se întindă ca mucii aşa... Yummy-yumm.
Ce de treabă e profa asta! Cred că realizează că o ascultă max 2 studenţi, dar nu pare deranjată. E simpatică. Ca un ursuleţ. Şi se îmbracă like a real lady. Când o sa am vârsta ei, mi-ar plăcea să fiu la fel de chic. Totuuuuşi... Aş prefera să ne dea drumu'. Că m-am săturat de scris! Şi s-a terminat foaia!
De fapt, nu. Am mai găsit o coală. Şi profa încă ne dictează. Şi se uită la mine. Trebuie să dau impresia că scriu. Din respect aşa. Că-mi place de profă. Şi uitându-mă în jur, chiar par o mega-tocilară. Pun pariu că ceilalţi cred că am scris tot şi că o să le dau şi lor cursul... Dar îşi vor lua o mare ţeapă. Îmi vor citi "memoriile".
Oh. Chiar nu se mai termină... ? Nu îmi mai amintesc de când n-am mai scris de mână atât de muuult. Mă doare mânaaaa. Şi se şi termină pasta pixuluuuui. :((
Gata! O dau pe d-alea gen:
Blablablablablablabla...

OMG! S-a oprit! IEI!

Râs incontrolabil şi sosii dubioase care circulă cu tramvaiul

Am râs azi cât n-am râs în ultimele trei luni, să zicem.

Nu ştiu dacă şi vouă o să vi se pară la fel de amuzant (având în vedere că... destul de recent... mi-am căpătat renumele de "fata cu cel mai prost banc zis vreodată"). Adică... e clar că umorul meu e un fel de univers paralel, neînţeles de muritorii de rând aşa cum sunteţi voi. :P

În fine. Voi scrie pentru mine, ca să-mi amintesc toată viaţa de cum am putut râde azi!

Buuun. De ieri după-amiază... mi-am promis că nu voi mai schimba nicio vorbă cu George. S-a comportat ca un măgăruş în ultima vreme şi eu am o problemă de comunicare cu animalele. Am aşteptat "ieri" pentru că alaltăieri a fost ziua lui şi nu puteam să-i zic Hei, la mulţi ani! Dar să ştii că nu mai avem ce discuta...

Am rezistat cu stoicism şi m-am comportat de parcă ar fi fost Omul Invizibil. Lui nu pare să-i pese... dar o să-i pese... când va avea nevoie de ajutorul lu' Big Sister. Ok până aici.
Azi... tâmpiţelu' şi-a adus acasă un coleg. A stat cu el în camera lui, au mâncat, nu ştiu exact ce au făcut că n-am vrut să ies din my room sub nicio formă. Dar la un moment dat s-a făcut ora când trebuia să plec la Bibliotecă (am de făcut un referat Perfect şi săptămâna asta m-am setat pe geeky mode). M-am îmbrăcat, machiat, parfumat... şi am ieşit tiptil din cameră... apropiindu-mă de cea a lui George. Am tras cu urechea... să văd dacă musafirul a plecat. Şi nu se auzea nimic în afară de muzică. Şi am crezut că ăla plecase între timp şi că George stătea singur. Voi ce aţi fi crezut...? Dacă îl ştiam acolo cu Claudia, aş fi înţeles.... dar doi tipi... stând singuri şi tăcuţi într-o cameră, şi ca fundal sonor - Air... ?

Şi n-am mai putut să mă abţin de la a nu vorbi cu el. Am vrut să intru (într-un mod spectaculos) şi să-i spun ceva de genu' "Eşti chiar un nesimţit... După ce că tu greşeşti, nici nu-şi ceri iertare..." blablabla. Şi am tras aer în piept, m-am postat în faţa uşii şi ... am trântit-o brusc, repede şi puternic de perete. Dincolo de ea... surpriză! Colegu' lu' fratimiu stătea la birou (pentru că desena)... Fratimiu stătea pe pat (şi înainte să intru eu... picta). Amândoi se uitau la mine înspâimântaţi. Ba chiar George a tras o linie greşită din cauza sperieturii. După câteva fracţiuni de secundă în care eu nu ştiam ce se întâmplă, cum de mai e băiatul ăla acolo... şi de ce nu făceau gălăgie... George întreabă super-confuz: Ce s-a întâmplat, Dora?
La care eu: Nimic... :\(şi m-am întors, am închis uşa, m-am încălţat şi am plecat)

Pe drum spre tramvai, îmi tot aminteam faza şi râdeam în hohote. Şi la un moment dat, ca să nu mai par o cretină care râde singură pe stradă, am sunat-o pe Mădă şi i-am povestit ce s-a întâmplat (cu greu, pentru ca tot pufneam în râs). După Mădă, am sunat-o pe mama... Şi apoi pe tata... şi până la urmă, m-am calmat.

Bun. Şi după ce m-am calmat din criza isterică de râs (alimentată de imaginea celor 4 ochi şocaţi în momentul când am trântit uşa de perete), a urcat în 32 un domn care vindea integrame şi cărţi de colorat. Şi nah, el tot urla pe-acolo "Avem integrame cu 36 de careuri şi cărţi de colorat la 50% reducere"... dar nu m-am întors să mă uit la el.... Până când s-a aşezat în spatele meu. Curioasă să văd cine mi-a invadat spaţiul personal, mă întorc la 180 de grade şiiiiii ... OMG OMG OMG ... era sosia lui Hitler! Era un om tuns la fel ca Hitler, cu mustaţă un pic mai stufoasă şi neîngrijită, dar cine se mai tunde ca Hitler în ziua de azi?... Şi se strâmba la mine! Jur! Am început să râd.... pentru că nu mai puteam să mă abţin. Omul a coborât la prima, iar eu am rămas cu două imagini amuzante.... care se tot băteau care să mă facă să râd mai tare! Într-un final, am ajuns la Bibliotecă, aproape transpirată de cât am râs. Şi ce a urmat, nu mai contează, că nu mai e aşa de interesant...

Drepţi! Team Work recrutează. Pe loc, repaos!

Hei... să vă zic un secret. Team Work recrutează voluntaaari! Mi-am depus şi eu cererea. Sper să mă primească...
Deşi... cum să nu primească pe cineva care îi promovează dinainte să facă parte din Echipă... huh? :P

Pentru mai multe detalii, intraţi aici: http://www.teamwork.org.ro/

Coup de foudre... reorientat

Slăvite să fie ideile spontane şi seminarele parţial nefăcute din cauza lipsei curentului!

(post-ul ăsta trebuia să fie scris aseară, dar n-am avut net)

M-am trezit ieri cu o imensă poftă de viaţă, datorată în mare parte... SOARELUI. Funcţionez pe bază de energie solară... şi dacă mai întârzia să apară, riscam să mi se consume acumulatorii şi să mor.
M-am îmbrăcat cântând, am ascultat numai melodii optimiste (când pica la shuffle una mai tristă, dădeam Skip... şi-am observat c-am făcut destul de des asta...) şi am plecat la facultate. Trebuia să ies la 6, dar pentru că nu avem curent în facultate, ne-a dat drumul cu două ore mai devreme. Super! Şi cum să merg acasă pe o vreme aşa frumoasă ca aia de ieri?! Am sunat-o pe Ştrudel şi-am invitat-o downtown. Şi unde altundeva am fi putut merge decât în Control... ? E deja dubios. Facem eforturi să ajungem în altă parte, dar tot spre Control ne poartă destinul. De exemplu ieri am plecat dinspre Universitate spre Romană, eram la 200 de metri de Green... şi-am făcut cale întoarsă spre Control, unde puteam ajunge fără să mai ocolim pe la Romană.

Şi după ce am stat la taclale in our second house, am plecat... pentru că eu minţisem că sunt la o conferinţă de publicitate şi nu era plauzibil să mă întorc la miezu' nopţii.
Iar pe drum spre autobuz... mai precis pe str. Academiei, la nr. 15... (acolo unde este Galeria Nouă) observ prin geam nişte picturi şi un tip mişto. Atât de mişto încât m-am blocat, am uitat despre ce vorbeam cu Ştrudel şi-am avut impulsul de a intra acolo, no matter what. Şi-am intrat... am început să ma uit cu un ochi la tablouri, cu altul la tip... Tot încercam să-i comunic non-verbal şi telepatic să se întoarcă cu faţa spre mine... dar tipul a ieşit, după nici măcar 2 minute de stat laolaltă. Pffff. Evident că nu puteam ieşi imediat după el. Ne-am mai uitat şi noi un pic pe-acolo şi când să ieşim, un domn la vreo 50 de ani ne-a spus să ne aşezăm lângă nişte tablouri ca să ne facă o poză.

Puţin nedumerite, am facut-o şi p-asta. Domnul ne-a pozat. Ştrudel s-a dus să vada tablourile din cealaltă încăpere, iar eu am rămas la o scurtă conversaţie cu "fotograful":
El: Dă-mi un număr de telefon ca să-ţi trimit poza.
Eu: Număr de telefon? Nu mai bine vă dau adresa de mail?
El: Dă-mi adresa de mail ca să-ţi trimit poza.
Eu: Imediat. (Încep să caut în geantă o bucăţică de hârtie şi tot ce găsesc sunt foile de la seminaru' de TV. Rup o bucată şi îmi scriu adresa).
El: Of, dar n-ai şi tu o carte de vizită. Ce-i asta? Când vin băieţii la tine să-ţi ceară numărul de telefon, pe ce îl dai?
Eu: (râzând)... pe şerveţele (nu ştiu de ce am zis asta, nu mă întrebaţi).
El: Pe şerveţele??? Chiar aşa?
Eu: (şi mai convinsă) DA!
El: Să arătaţi părinţilor poza... să vadă că nu vă duceţi numai în discoteci... că mai veniţi şi pe la o galerie de artă.
Eu: Dar nu mergem nici noi foarte des prin discoteci.
El: (vizibil mirat şi impresionat) Da? Bravooo.

Într-un final, mă îndrept şi eu spre cealaltă încăpere, unde autorul picturilor îi explica de zor lu' Ştrudel ce a simţit el în fiecare tablou. Mă bag şi eu în seamă cu nişte observaţii d-alea de genu' "Aici e nasul câinelui, nu?", la un tablou unde câinele nu se vedea absolut deloc, dar pictorul insista că e un buldog.

Deşi la început abia îmi stăpâneam râsul, gândindu-mă la motivul pentru care am intrat acolo şi cum am ajuns să stăm să ni se explice fiecare tablou în parte, pe măsură ce acordam atenţie explicaţiilor pictorului, începea să-mi placă. Nu ştiu daca mai mult tablourile sau ideile pe care fuseseră construite. Artistul era fericit că stăm să-l ascultăm. Îi sclipeau ochii. Avea şi el preferatele lui, pe care ni le prezenta cu mai multă sensibilitate în glas.

Era unu' în care trasase linii d-alea ca la EGK, de dimensiuni şi culori diferite. Şi nu m-am putut abţine să nu-i spun că tabloul ăla îmi inspiră VIAŢA, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu bune şi cu rele, că aşa îl văd eu... Şi mi-a zis că la asta s-a gândit şi el când l-a făcut. :)
Ultimul tablou prezentat era de departe cel mai reuşit. O grădină suspendată, văzută de sus, pe fond albastru şi cu rame negre. O minunăţie! Sau poate că abia prinsesem gustul... Am plecat de acolo cu un sentiment ciudat... un fel de bogăţie spirituală, felicitându-l de nenumărate ori pe pictor şi promiţându-i că-i vom mai aduce vizitatori.
Deci, dacă aveţi timp ... duceţi-vă şi voi pe Academiei, nr. 15, la expoziţia lui Ion Cârstina. Acolo vedeţi frumosul în starea lui pură.
Pot să spun că am şi uitat cum arăta tipu ăla mişto. :

Ah. Şi în timp ce scriam post-ul ăsta, am primit pe mail pozele de ieri :))... pe care o să le pun (pentru credibilitate).

Plâng, râd, plâng, râd, plâng, râd

Ştiţi vorba aia "Un rău nu vine niciodată singur", da? Eh, e mai adevărată decât adevărul, dar totuşi... până când se vor ţine "ghinioanele"-n lanţ... ?

Am cam evitat să scriu pe blog. Nu pentru că n-aş fi avut ce scrie... dar totul e atât de straniu şi confuz încât n-am ştiut CUM să-mi etalez... gărgăunii.

Încep cu partea negativă: Mă simt mult prea vulnerabilă de la o vreme. Plâng când ascult o melodie. Îmi vine să plâng când văd sau aud animale chinuite. Plâng la filme, fie ele comedii sau horror. Plâng când sunt criticată, plâng când critic. Semi-plâng în autobuz când văd print-uri la campanii de genu' "Fiecare copil merită o viaţă mai bună". Copilul ăla din poză mă impresionează graaav - la fel de mult ca spot-ul publicitar al campaniei "Bătrâneţe frumoasă" (cu bătrânelul ăla care e la metrou, înconjurat de oameni... şi începe să urle de singurătate). OF! Plâng pe bune (şi regret asta) când primesc amendă RATB la 8 dimineaţa, pe nedrept.

Acum, pe lângă toate momentele astea în care plâng în timp ce mă gândesc de când sunt aşa sensibilă... am şi stări mai bune. Stări în care râd extraordinar de mult, aproape anormal de mult, probabil venite dintr-o nevoie de compensaţie.

Poate că pare comun ce mi se întâmplă. Mulţi oameni râd şi plâng. Dar sunt convinsă că nu atât de intens ca mine :)). Şi e ciudat şi înspăimântător să realizez că deşi mă chinui constant să nu mai fiu extremistă, îmi iese contrariul (la cel mai înalt nivel).

În fine... De azi reiau saga. Continui istorisirea fabulosului meu destin. Nu de alta, dar am început să regret că n-am scris nimic în vacanţă. Când s-au întâmplat chestii mult mai frumoase, interesante şi mai ... normale. C'est la vie! Probabil că atmosfera asta bacoviană mă inspiră mai mult. Sau probabil că destinul meu e să par o ciudată care-şi varsă ciudăţeniile pe blog :)).

Pe mâine!

R.I.P. Alex Tima :(

N-am mai scris de mult, ştiu. Şi nu mi-a trecut prin gând nici măcar o clipă că prima postare after-vacanţă va fi una incredibil de tristă. Dar aşa e viaţa - imprevizibilă, ciudată, de multe ori nedreaptă...
Colegul meu de grupă, Alex Tima, a murit. Vestea m-a şocat şi pot spune că încă mai aştept să mi se spună că totul a fost o glumă proastă. Chiar dacă, din păcate, nu e. Mereu m-au afectat dispariţiile definitive ale unor oameni tineri, dar n-am fost pusă niciodată în situaţia de acum: să pierd un coleg care mi-era foarte drag, pe care îl admiram pentru ce e si ceea ce vrea să fie. Aveam multe în comun, ţeluri profesionale asemănătoare şi respect unul faţă de celălalt.
N-o să uit niciodată discuţiile nocturne despre subiecte diferite, de la publicitate şi sesiuni întregi de brainstorming... la religie. N-o să uit cum el îmi zicea "teushka", iar eu lui "alexei". N-o să uit nimic din ce-a fost Alex Tima pentru grupa 10. Şi ce păcat este că n-a mai putut să fie. Odihneşte-te în pace!